Ne-am cunoscut cu Ala, acum doi ani, când a intrat în programul nostru de sprijin familial pentru prevenirea abandonului copiilor.

„Mama nu avea nici 30 de ani când s-a stins. Suferea de inimă și a plecat. Eu eram mică. Chiar dacă aveam numai 2 ani, îmi amintesc bine multe momente. Am rămas alături de celelalte două surori mai mărișoare și cu tata, însă, oricum simțeam casa goală și ne simțeam singure. Trăiam greu, tare greu. Tata mereu la lucru, iar noi de capul nostru acasă. Ne creșteam una pe alta. Plus la toate, trebuia să o îngrijim și pe bunica, care era tare bolnavă. Atunci, nu credeam că școala este ceva important, cu toate că acolo aveam o masa caldă care acasă deseori ne lipsea. Mă descurcam greu cu temele. În clasa a 5-a tot mai des nu ajungeam la școală, iar cu vremea am și lăsat-o. Tata nu m-a întrebat de ce, zicea că dacă nu vreau să învăț macar să fac lucru pe lângă casă. Pe la 17 ani, credeam eu că trebuie să caut ceva de lucru unde să pot câștiga un ban. Am încercat să mă angajez ca să am un salariu regulat. Abia atunci am înțeles cât de mult am greșit că m-am lăsat de școală. Citeam greu și scriam rău, de asta nimeni nu avea încredere că pot fi un lucrător bun. Mă luau mai mult cu ziua sau pe un termen care le convenea doar șefilor. Câștigam și eu ca să-mi ajungă de azi pe mâine. Ei, dar după o vreme am întâlnit un bărbat. Muncea cu mine împreună la același stăpân. Părea harnic și cuminte. Ca fiecare om credeam și noi că ne vom uni sorțile și vom fi o familie. Două încercări de a face o familie am avut în viață. Dar nu știu ce să cred, de ce soarta m-a lăsat să-mi cresc singură fetele… Tata lor nu se interesează de ele, iar pe Mihaela, asta mică, nici nu o cunoaște. A plecat în lumea mare să facă un ban, și dus a fost.

Atunci m-am întors înapoi acasă la tata. Nu aveam în altă parte unde să mă adăpostesc. Cel mai mult retrăiam pentru fete. Eu nu puteam lucra că trebuia să nasc. Tata – cu bătrânețele și greutățile lui. Toate acestea au ajuns să fie motiv de ceartă între noi. Plus că și vecinii, dar și alți oameni din sat, îmi ziceau des, după ce am venit de la maternitate, să dau copii în grija statului. Acolo vor fi îngrijiți mai bine. Știți ce tare te jignesc și te dor aceste cuvinte?”

Iar atunci când pentru o MAMĂ aceste cuvinte devin o durere, iar disperarea – un strigăt de ajutor, nu e loc de ezitare.

Echipa noastră, CCF/HHC Moldova, i-a fost alături pentru a-i oferi alternative în care nu e loc de separare a copiilor, atunci când este dragoste și grijă.

Evident că a fost necesar să intervenim prompt. Inițial, cu sprijin material, pentru a răspunde nevoilor copiilor. Apoi, Ala a beneficiat de consiliere psihologică, consolidarea abilităților parentale, suport legal și social, acces la serviciile și beneficiile alocate de stat, sprijin pentru accesarea serviciilor educaționale în comunitate, înscrierea la grădiniță și școală.

„Am început să învăț și eu de la zero odată cu Valeria, când a mers în clasa întâi. Voi îngriji de ele ca să poată fiecare învăța și termina școala, și careva studii’’, mărturisește cu mult curaj Ala. Femeia care a trecut prin multe provocări grele, dar care astăzi, după doi ani, a renăscut și se declară pilonul important al familiei. Își crește singură fetele și îngrijește de tatăl bolnav, aflat în perioadă de recuperare după un atac cerebral.

După ani zbuciumați, Ala și copilele ei au reușit să rămână o adevărată familie. În acest an, ea va sărbători Ziua Internațională a Femeilor ca o adevarată eroină, a carei act de curaj si determinare i-a permis să-și păstreze familia întreagă, iar copiii ei să crească într-o atmsoferă sigură și iubitoare.