
Pe Elvira am întâlnit-o la poarta casei, înconjurată de copii. Abia de se mai putea apleca, însărcinată în ultimul trimestru, să le împartă la fiecare câte o felie din gutuia mare, ridicată de sub copac. Am întrebat-o dacă sunt toți ai ei: ”Nu, ai mei sunt doi dintre ei. Ceilalți doi sunt ai fratelui meu, care e la deal la lucru, iar eu, fiindcă stau acasă, așteptând de la o zi la altă nașterea, îngrijesc de toți.” Se așeză ușor pe un scaun și ne vorbi despre copii. Fața i se lumina și privirea îi strălucea urmărindu-i cum alergau în jurul ei. Tot din vorbă în vorbă, am ajuns și la amintirile din copilăria ei. Aici tonul vocii s-a schimbat, iar ritmul vorbirii a devenit sacadat.
Traumele internatului
Elvira și frații ei au crescut la internatul din Cupcini, raionul Edineț – instituție pe care noi am închis-o cu 10 ani în urmă. Pe atunci ea era deja absolventă. Nu poate să califice în niciun fel timpurile trăite la internat, tocmai pentru că nu a avut cu ce compara. Zice că era mai bine acolo decât lângă părinții neglijenți și preocupați doar de viața lor. După ce a tânjit totuși permanent a fost înțelegerea, aprecierea și căldura sufletească. A trăit într-un regim rigid și foarte strict, care i-a oferit hrană la oră fixă și un pat pentru somn, acces la educație, dar totul era sec și fără suflet. Cel mai dezorientată s-a simțit în momentul când a trebuit să plece și nu avea unde. Părinții nici nu mai erau în viață, s-au pierdut în situații prea crâncene și nici casa nu mai era. Vorbea despre aceste tragedii cu un ton rece și grăbit. Simțindu-i disconfortul psihologic… am revenit la ceea ce o face fericită, iar asta-i sunt copiii.
Ne-a invitat în căsuța lor, a ei și a lui Ion, alături de care crește cei doi copii de 10 și 3 ani, iar în scurt timp îl va ține în brațe pe cel de-al treilea. ”Trăim greu, dar măcar avem unde. Aici ne-am făcut noi așa un fel de baie” și ne arată spre un spațiu în care stă un butoi cu apă, săpun, șampon și un lighean. ”Aici așa cum am putut, ne-am aranjat o bucătărioară” și e adevărat puținele lucruri pe care le posedă sunt amenajate în ordine. Scurta excursie, pe care ne-o face Elvira în căsuța lor, ne face să înțelegem că aici există multă căldură sufletească, în rest totul e înghețat de sărăcie.
Înfruntă greutățile împreună
În ciuda greutăților financiare, Elvira și Ion au mare grijă de căminul lor. Locuința este veche, dar curată. Copiii sunt mereu spălați, curat îmbrăcați și cu zâmbetul pe buze. Unicul venit al familiei provine din munca cu ziua a lui Ion, dar e prea puțin pentru aproape cinci suflete. De ajutoarele sociale oferite de stat nu pot beneficia, pentru că Ion nu dispune de acte de identitate.
Până vom stabili procedurile de perfectare a actelor și apoi obținerea facilităților sociale, îi poți ajuta cu o donație aici https://ccfmoldova.org/vbdonations/product/donatie/
Ne propunem să le oferim sprijin pentru ca să-și creeze condiții decente de trai, în care apa curentă, electricitatea și alte lucruri pe care mulți dintre noi le considerăm firești să devină o realitate și pentru ei.