Aici aceeași atmosferă încărcată emoțional, același peisaj trist și tăcut ca în celelalte instituții – nimic diferit, doar alți 70 copii în așteptarea de a se întoarce acasă pentru totdeauna. Printre ei l-am cunoscut și pe Vlad, care și-a petrecut aici 5 ani din cei 11 ani ai săi. Cunoscând copilul și istoria sa, am mers să-i cunoaștem familia. Într-o comună din același raion, într-o căsuța veche și sărăcăcioasă i-am găsit părinții și fratele mai mic. Vorbind despre Vlad, în vocea fiecărui membru al familiei s-a simțit durere, dor și așteptare… Mare ne-a fost mirarea să aflăm cauzele separării.

Vlad este primul copil al familiei și a fost foarte așteptat de părinți. Primii pași, primele cuvinte ale copilului le umpleau inimile de fericire. La un an și cinci luni copilul a suferit o intervenție chirurgicală, care ulterior a atras consecințe nefaste pentru sănătatea și dezvoltarea sa. O bună perioadă de timp spitalele au fost casa lui, tratamente, investigații, intervenții repetate… apoi apar primele crize epileptice. Zădarnice au fost căile bătătorite de părinți, în centrul raional, apoi la spitalul din Bălți, a urmat Chișinăul. Starea copilului se ameliora pentru perioade scurte și crizele reveneau. La vârsta de 4 ani copilului i se determină grad de invaliditate cu diagnoza stabilită – epilepsie.

Au urmat ani cu greutăți și tristețe în familie. Copilul nu a fost acceptat la grădiniță, iar zilele însorite de vară când mama muncea pe deal, copilul era alături de ea, nu avea alte soluții. Anii treceau, îngrijorările creșteau, iar speranța părinților era mare, nădăjduiau în soluții oferite de specialiștii locali. La 7 ani, familiei i s-a oferit o singură “soluție” – școala internat auxiliară. Primul an de aflare a copilului în internat a fost plin de lacrimi, copilul nu se putea despărți de părinți când aceștia îl vizitau. Au tot căutat alternative, au mers la școala din sat, pentru a căuta oportunități de a aduce copilul, dar zadarnice le-au fost încercările, primeau numai refuz. Timp de cinci ani Vlad a stat departe de familie, cu aceeași speranță – i poate va apărea mama, poate va veni tata.

În noiembrie, împreună cu autoritatea tutelară, am reușit să-l readucem acasă pe Vlad, aici urma să înceapă o nouă viață. S-a întors alături de părinți și fratele său, și-a făcut noi amici în școala din comunitate. A avut nevoie de un pic de timp pentru acomodare în clasă și cu noii colegi, dar a trecut cu bine, frecventează școala cu regularitate, învață în baza planului educațional individualizat, având suportul cadrului didactic de sprijin.

Schimbarea nu a venit de una singură, odată cu întoarcerea lui Vlad, s-a născut Alina,  unica fetiță în familie; apoi cu sprijinul nostru și cu economiile familiei am procurat o altă casă, căci cea în care au stat până acum era avariată și nici măcar nu era a lor. Recent în noua locuință s-a făcut reparație, iar fraților li s-a oferit un pat supraetajat, pentru a avea propriul loc de vise și povești înainte de somn, de împărtășire a trăirilor zilnice…

După cinci luni de aflare în familie, mama copiilor a menționat:

“Suntem foarte fericiți acum și sunt liniștită că alături este și Vlăduț, sunt lângă noi zilnic vizându-i cum cresc împreuna. Mulțumim echipei CCF/HHC Moldova pentru tot ajutorul oferit, în special de a avea toți copiii acasă”. Tata, o fire emotivă și mai tăcută, în loc de cuvinte l-a strâns la piept pe Vlad.